Wednesday, November 30, 2005

Noul Prozac. Se administreaza in urechi! Revolutionar!



Baietii astia habar n'au ca ei la modul cel mai practic si real m-au scos din cea mai practica si reala depresie cu cativa ani in urma. Ce prozac si xanax mai fete si baieti? Luati cu Rom, Fum si Vanilie. Cumparati albumul, sprijiniti artistii, pentru ca MERITA! :) www.emilrulz.tk

In ordinea inversa a numerelor de pe album: Butch, Piti, Barbu, Gabi, Stoi, S.o.r.i.n., imi pare bine ca pe mine m-ati rapit si mi-ati aratat cum sta treaba cu muzica ;) Love is what i got for all u guys...

Trafic... inapoi in lumea reala

Nu mai intreb "de ce". La "cum" nici nu ma gandesc. Tot ce stiu e ca in fiecare dimineata mai gasesc un post-it pe noptiera: "Nu se mai poate. Gata! Adio!" - semnat: Nervii Tai. Ei si cu mine avem o relatie ca in cuplurile alea din filme - eu ii bat, ei isi fac bagajele si pleaca, dupa care ma duc dupa ei, le zic ca n-am vrut, ca ii iubesc sincer. Si se intorc. In ziua urmatoare, de obicei ma parasesc pe la 9.30 dimineata, cand sunt in intersectie la Razoare. N-are sens sa intrebe nimeni nici "de ce", nici "cum".

Ilustrare:
Ce cauta chestia asta in oras? Era o lege fratilor! Sau nu mai e? Sau e? Daca e, ziceti-mi si mie unde pot sa-l dau in gat pe domnul cu gabarit depasit, fara numar de inmatriculare, care mi-a mai batut un cui in cosciug cu noxele si toxele ce ieseau din dansul!
Politistul? Un pic mai departe, incurca traficul in intersectie.

Singura mea bucurie pe drumul dintre strandul Moghioros si Eroilor? Ca ascult (punk)rock cu mult distors, foarte tare si fredonez si uratii de pe strada se uita la mine ca la ozn. Ce mah, n-ati mai vazut o tanara cu freza de office, ochelari de profa de franceza si lantz la blugi coborand dintr-un ford? Ati trait degeaba fraierilor!

Acesta a fost cel mai incoerent, nestructurat, haotic si plin de spume post. Nu se mai intampla. Sper...

Monday, November 28, 2005

Trafic

Cele mai tari semne de circulatie... Cam cat de tare ar fi sa imi cada ochii pe unul dintre ele cand stau la stop la Razoare? :)

Geniul se numeste Daisy Delaney

Friday, November 18, 2005

Lui Oglivy îi ţiuie urechile...

Unii dintre voi m-au tot auzit blestemând o sesiune care nu se mai termina. A fost greu, 10 „cursuri” de „studiat”, dar se pare că au trecut cu bine. Cu bine în catalog, pentru că fiecare pagină întoarsă, în loc să mai plămădească o sinapsă, mai scurt-circuita câte un mănunchi de neuroni. Dă ce? Pentru că Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice (FCRP) „David Ogilvy” din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), sau „fosta Ştefan Gheorghiu” pentru cunoscuţi şi cunoscători, este o chestie care îmi depăşeşte capacitatea de cuprindere cu mintea... (Comentariile ce urmează se referă la departamentul de învăţământ la distanţă)

Avem aşa : materii de specialitate (campanii de PR, teoria comunicării, publicitate şi reclamă, marketing, management...), materii de context (imagologie, filosofia imaginii, istoria culturii române moderne...) şi materii de suport (limbi străine, informatică...). În 3 ani de zile cred că am rămas cu câteva sinapse la vreo 3 materii de context şi vreo 2 de specialitate. Dă ce? Pentru că domnii profesori par să aibă cotă la numărul de pagini (sper! că altfel chiar ar fi foarte FOARTE grav!), fără să aibă habar cu ce se mănâncă sau cum se practică disciplinele cu pricina. Nu că aş fi eu vreun as în domeniu – că doar d’asta merg la facultate, nu? – dar îmi este dureros de clar că universitarii cu pricina nu fac decât să compileze lucrări americane, neînţelegând prea bine despre ce e vorba... Vin cu cravatele lor de la 1800 la examen şi se laudă cu cursul lor (cacof. intenţionată!) bazat pe 10 ani de practică în domeniu... Da! pe practica autorilor americani pe care îi plagiază, pentru că noi dacă am prezenta vreunul din proiectele oferite ca model la FCRP, we would never work in this town again!

Poate credeţi că fac pe nebuna, că exagerez, că nu ştiu despre ce vorbesc... Ce părere aveţi de testarea cunoştinţelor de retorică şi teoria argumentării printr-un examen scris? Dar de un profesor de protocol instituţional al cărui manual nu corespunde cu cartea diplomatică de protocol valabilă de ceva ani încoace (pe scurt : un manual care a expirat de muuuult..)? Dar de un profesor de managementul proiectelor picând o studentă care a prezentat un proiect aprobat de PHARE pe motiv că nu e întocmai ca cele prezentate în cursul lui? Şi de următoarea frază ce ziceţi (extrasă la virgulă din cursul de politologie şi doctrine politice) : „În timp ce lebedele invizibile ale NATO îşi depuneau ouăle ucigaşe în coapsa de safir a adriaticii, sfidând mirarea cerului albastrĂ, ...” .

Eu zic că „trece lebedele’n zare, eu mă uit, ele dispare”, la fel trec şi studenţii prin facultate şi se cred mari PRişti şi publicitari după 4 ani de spălare de creier (ei sunt geniile care produc acele „comunicate de presă” care umbresc imaginea PRului, reclame la detergenţi şi ciorbe), la fel trec şi proiectele pe care le predau şi pe care mi-ar fi ruşine să vi le arăt, deşi am luat note mari pe ele, la fel trec şi 4 luni şi XXX lei pe an, tot duşi şi fără de întoarcere sunt şi nervii mei, care de mult m-au lăsat şi mă aşteaptă doar vara la mare, singurul loc unde se mai simt în siguranţă...

Acestea fiind zise verdictul meu este că inculpatu’ FCRP David Ogilvy este vinovat de toate capetele de acuzare, anume : corupt tineret nevinovat, ucis cu bestialitate neuroni, ucis copaci degeaba pentru cursuri, pierdere nesăbuită de timp şi resurse şi mai ales refuzul evoluţiei prin menţinerea evului mediu... să nu exagerez – socialismului intelectual.

PS : De curând, FCRP a fost acreditată oficial şi permanent. Până acum a funcţionat pe bază de acreditări temporare, anuale.

PPS : astazi am aflat ca o adeverinta de student costa 100.000 ROL. Am trimis mail la secretariat intreband ce justifica acest cost. Sunt foarte curioasa daca o sa existe un raspuns si care va fi...

Wednesday, November 16, 2005

Acu' un an, spre Spania

Dusa la aeroport de Mama, stresata de parca ma trimitea in tabara la Postavaru'. Intarziat o ora decolarea, dar aeroporturile sunt niste locuri atat de interesante... Daca iei orice loc la bani marunti poti spune ca e un loc de tranzit, dar aeroportul parca e un spatiu universal, iar asta il lipseste de orice energie, pozitiva sau negativa. Drept urmare, poti vedea si simti oamenii in toata splendoarea sau oroarea lor.

Un zbor cu niste nori si privelisti de nedescris... imi amintesc dorinta din copilarie ca raiul sa fie Asa! Nu gradini, nu plaje, rezist chiar si fara oameni sau ingerasi... doar campii nesfarsite de nori prin care sa te tavalesti toata eternitatea.

Amsterdam. Schipol. Socul. Din nou, aeroportul in sine - o cladire fara energii. Dar oamenii... un curcubeu de oameni senini (fara sa fie tampi), frumosi (fara sa arate ca'n reviste), relaxati (chiar daca alearga sa prinda avionul).

Spania are nevoie de romane, nu post-uri pe blog...

Inapoi pe Otopeni. Doua doamne de etnie rroma, vizibil instarite, dichisite si vopsite blonde, la o masa in cafenea. Una urla la un telefon scump si isi baga diverse de zor, cealalta se uita la ea si isi marcheaza aprobarea indignata cu cate un cuvant colorat.

Schimbarile astea nu's bune! E ca atunci cand treci de la cald la frig si te ia cu raceala. Cum sa traduc in cuvinte guturaiul trecutului din Schipol in Otopeni?

Decisions, decisions

Oare cum o fi momentul in care realizezi ca nu mai ai nimic de pierdut? Momentul in care taximetristul hotaraste sa-si violenteze clienta. Momentul in care angajatul isi injura sefu, isi face curat pe birou si pleaca. Momentul la care viseaza tot adolescentul turmentat, cu privirea pierduta in luciul unei lame. Momentul in care Bill Gates a zis "college? who needs that? sorry mom!".

Culmea e ca sunt convinsa ca am trecut pe langa un moment din asta fara sa-mi dau seama, si am ales variantele fara adrenalina. Desi cred ca abia astea sunt cele mai reale si veritabile alegeri... atunci cand nu ai nimic de pierdut...

Monday, November 14, 2005

Frimituri de mine

Imi plac atat de multe lucruri incat mi-e aproape imposibil sa spun ce imi place.

N-as putea trai fara muzica si rasarituri la Vama Veche, fara satisfactia micilor detalii care condimenteaza cotidianul si pe care nu le vad decat eu (de ex. chipul si privirea unui om caruia tocmai i-a venit o idee).

Nu as fi eu fara clasa a-12-a in care am descoperit filosofia, fara senzatia de “acasa” pe care o am cand ma intalnesc cu prieteni foarte buni, fara absolut toate alegerile pe care le-am facut vreodata.

Intru in sevraj daca nu-mi conduc masina, daca stau prea mult in afara orasului, daca nu mai adaug din cand in cand o bufnita decorativa la colectie. Incerc sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu o sa stiu niciodata tot ce vreau sa stiu, sau sa inteleg tot ce vreau sa inteleg.

Le multumesc domnilor si doamnelor care au inventat intrebarile, roata, ganditul, culoarea mov, wah-ul, toba mare, internetul si multe altele, nu neaparat in ordinea asta. Le multumesc si celor care rad de mine la stop cand eu rad singura de RadioGuerrilla in masina, pentru ca atunci rad si mai tare.

Ii invidiez pe cei care gusta prima data din tortul de bezele al mamei mele pentru ca eu n-o sa mai traiesc niciodata acel prim contact cu nici unul dintre lucrurile care imi plac. Daca as fi stiut ca tot ce imi place imi va placea atat de mult, as fi fost mai atenta la prima inghititura.

Friday, November 11, 2005

ToxiCITY – Strazile Bucurestiului

Conversion, software version 7.0
Looking at life through the eyes of a tire hub
Eating seeds is a past-time activity
The toxicity of our city, of our city - System of a Down

Ce părere aveţi de feţele de pe străzile Bucureştiului? Eu zic că sunt unii dintre cei mai urâţi oameni din lume. Să nu mai aud că „românii sunt frumoşi” şi „olandezii-nemţii-americanii” sunt urâţi. M-am plimbat pe străzi europene, în capitale sau cătune, nicăieri nu am văzut asemenea concentraţie de urâţenie pe metru pătrat.

Cine sunt ei? Urâţii – câteodată hâzii – sunt oamenii continuu încruntaţi, oamenii care nu se uită pe unde merg şi te îmbrâncesc, oamenii care nu te lasă să cobori din metrou pentru că sunt prea grăbiţi să urce ei, care scuipa şi îşi sufla nasul pe stradă, care nu se uită la alţi oameni decât pentru a-i înjura, care nu se spală pe păr, care miros a prăjeală în ulei rânced şi a multe altele...

Fete prea machiate, cu prea multe ştrassuri şi paiete, băieţi cu blugi prea mulaţi si mult prea multă untură în păr (că ăla numai gel nu e!). Străzile Bucureştiului sunt o închisoare în care au fost exilate toate hainele care au comis crime împotriva modei în alte ţări. Nu cred că există oameni mai prost şi mai urât îmbrăcaţi.

Sunt urâţi pentru că se citeşte pe faţa lor că nu mai trăiesc de mult, ci doar supravieţuiesc. Au citit ultima carte în vieţi anterioare şi ultimul film pe care spun că l-au văzut e „Numai iubirea”. Ei cred că „Răpirea din serai” de deasupra patului este un tablou. Au votat cu Iliescu/Vadim/Becali. Poate că s-au lipit de ei poezii de-ale Luceafărului, capitale europene şi ceva matematică. Dar la ce bun? Se consideră în continuare martirii Europei, care n-au avut timp de cultură pentru că erau ocupaţi cu căsăpitul de turci. Doar că acele generaţii de apărători ai patriei şi continentului s-au dus de mult şi au rămas ei, oamenii de pe străzile Bucureştiului, a căror singură filosofie este „las’ că merge” sau „o dregem noi cumva”.

Oamenii ăştia cică există. Aşa o fi, că doar îmi poluează fiecare sfântă clipă petrecută pe stradă. Doar că eu aş zice că ei „sunt”... după părerea mea, nu au ce căuta în aceeaşi propoziţie cu unul dintre verbele mele preferate, „a exista”. A exista înseamnă a-ţi asuma „chestii”. Or ei doar „sunt”... foarte urâţi.

Interesting Phrasing

"The time of getting fame for your name on its own is over. Artwork that is only about wanting to be famous will never make you famous. Any fame is a by-product of making something that means something. You don't go to a restaurant and order a meal because you want to have a shit." - Banksy - www.banksy.co.uk