Wednesday, March 12, 2008

Tempus fugit

Ma intreba cineva de 22 de ani cum e viata la 26.

Pai cum sa fie? Incepi sa te gandesti ca peste doi ani o sa ai 28, adica aproape 30. Asta te trimite cu gandul la cand aveai 20 si te imaginai la 35. Si te intrebi "hmm... daca o tin cum o tin acum, oare unde o sa fiu la 30? Daca vine Tyler Durden pe la spate si-mi pune un pistol in ceafa si ma intreaba cat de aproape sunt de a deveni ce-mi doream cu adevarat sa devin, ce-i raspund?".

Imaginea mea despre Sandra-de-30-de-ani cand aveam 20 cuprindea multi prieteni, o silueta de invidiat si o garderoba pe masura, un job in care sa ma simt implinita si care sa nu-mi manance tot timpul, calatorii (eventual cu masina visurilor mele), bani suficienti cat sa-mi fac chefurile si sa nu mai depind de parinti, o relatie in care sa ma simt mereu infloritoare, eventual un copil.

In momentul asta pielea e mai putin elastica, pe ten a inceput sa se vada tutunul, kilogramele se pierd mult mai greu, garderoba e relativ ok, jobul e ok chiar daca imi mananca cam mult timp. Intre job si prietenii - intr-adevar multi - nu pot decat sa renunt la somn si sa ma sperii de mine in dup'amiaza zileleor in care nu apuc sa ma dau cu anticearcan dimineata.

M-am plimbat mult si o sa ma mai tot plimb, dar inca nu pot sa-mi fac vacantele fara sprijin financiar de la ai mei. Relatia de cuplu este dincolo de orice asteptari. Eram convinsa ca dupa 3-4 ani nu ai nicio sansa sa te mai surprinzi, sa mai faci chestii pe care nu le-ai mai facut niciodata, sa ai fluturasi si asa mai departe. Ei bine gresit, se poate! :) Si pentru ca am descoperit ca se poate, nu ma mai sperie ideea de a petrece 10 ani alaturi de cineva, ci dimpotriva, ma incanta si i wouldn't have it any other way.

Timpul trece altfel. Ultimii cinci ani au trecut cu o viteza naucitoare. Nu-mi vine sa cred ca a trecut aproape o treime din anul asta, parca ieri scriam rezolutii de ianuarie. As mai avea 3 ani jumate, adica 41 de luni, adica vreo 160 de saptamani la dispozitie sa rezolv cu silueta, cu tenul, cu masina, cu calatoriile, sa mai rafinez un pic la job si ce-o mai fi.

Ca sa nu uit de unde am pornit, nu ma gandeam la nimic din toate astea la 22 de ani. Erau eventual la nivel de idealuri, de scenarii, dar in niciun caz la nivel de a scoate calculatorul pentru a vedea cat inseamna 41 de luni in saptamani. E normal sa fie asa.

Dupa atata divagare, zic ca tout va pour le mieux dans le meilleur des mondes. Nu cred ca poti explica cuiva "mai mic" cum e sa fii "mai mare", eu cel putin nu am gasit cuvintele. Oricum... tot ca la 9 ani ma vad din punct de vedere emotional, si ca la 19 din punct de vedere psihic :)

2 comments:

mărie said...

Băăăăăi! Bifezi exemplar toate chestiile care nu ţin de date concrete. Asta contează!

Banii, jobul, tenul, silueta, călătoriile se rezolvă!!

Şi ştim amândouă atâţia care şi le-au rezolvat şi nu au nici 5% din energia şi secreţia ta de endorfine ;)

Iar din punctul meu de vedere, care oricum te iubesc, să ştii că mă bucur mai mult de tine acum la 26 decât la 22.

Sandra G said...

eeeeh pisi... mai vorbim noi peste cativa ani... [lol] :))))))

mersi de ganduri, always inspiring :)