Sunday, December 28, 2008

Requiem

Cand am vazut prima data Requiem for a Dream, cred ca am plans vreo ora. L-am vazut si a doua oara... Am dat peste el din greseala si nu am putut sa mai schimb programul. Am dormit prost si am fost intoarsa pe dos o zi intreaga.

M-a terminat pentru ca fiecare personaj are cate un moment de cumpana, cate un moment in care se intreaba daca o fi ok ce face si de fiecare data i se raspunde cald, cu prietenie, eventual cu o imbratisare, "it's gonna be ok". Urmaresti personajele, le indragesti oarecum slabiciunile pentru ca iti dai seama de unde le vin, pentru ca sunt astfel construite incat realizezi ca, intr-adevar, alegerile cu care se confrunta sunt dificile in contextul dat. Iti vine sa le incurajezi asa cum se incurajeaza intre ele, sa le zici "hai ca poti, hai ca o sa fie ok", desi ti-e clar ca sansele pentru un happy ending sunt mici. Pentru ca te-au formatat americanii cu morala de Hollywood, pe undeva speri ca se va termina cu bine, sau macar ca nu se va termina foarte rau. Dar se termina foarte rau... Filmul iti tranteste consecintele in fata si nu iti lasa nici o portita de scapare: cand alegi lucruri fara grija pentru viata ta, mai devreme sau mai tarziu, platesti. Iar pretul este proportional cu modul in care ai "cheltuit" ce ai primit la venirea pe acest pamant, scadenta proportionala cu viteza ta de "consum"...

Faza e ca nu ai niciun drept sa judeci aceste personaje. Fiecare alege ce alege. Oricat de aberant ar parea pentru cineva din exterior, cel care alege opteaza intotdeauna pentru cea mai buna varianta in contextul dat. Chiar daca tie ti se pare ca ar fi mai bine altfel pentru el, nu ai dreptul sa-i spui ca greseste pana nu esti capabil sa te identifici total cu el, pentru a intelege cu adevarat ce traieste. Ori asta nu se poate intampla mai niciodata... Nu ai niciun drept sa spui "i told you so", pentru ca in realitate esti total neputincios. Si asta ma intristeaza la un nivel cosmic... Cand cineva isi alege autodistrugerea si nimeni in afara de el nu poate face nimic.

Saptamana asta, un cunoscut caruia multa lume i-a spus "it's gonna be ok" a disparut... si sunt foarte trista... pentru ca era un om foarte misto, un prieten minunat pentru cei apropiati, cineva caruia ii iertai "defectele" pentru ca era mult prea deschis, cald si iubitor ca sa ii poti reprosa lucruri... Sa te odihnesti in pace P., o sa-mi lipsesti chiar daca nu ne-am cunoscut niciodata foarte bine... Si cu riscul de a parea deplasata, iti multumesc pentru o lectie vitala, pe care promit sa nu o uit niciodata... Viata este atat de fragila si pretioasa... Imi pare rau ca a trebuit sa ne inveti asa...

2 comments:

cip said...

ca veni vorba de filme....incearca seven pounds....dar ia batista, ca ai de lucru...

Sandra G said...

am notat: gasit seven punds, cumparat batiste! :)